2.1. Vă rugăm să descrieţi principiile generale: Ce bunuri fac parte din bunurile comune? Ce bunuri fac parte din proprietatea personală a soţilor?

Aşa-numita comunitate de achiziţii (regimul participării la achiziţii) este regimul matrimonial legal prestabilit. În esenţă, acesta corespunde separaţiei bunurilor. Nici bunurile soţului, nici bunurile soţiei nu devin bunuri comune ale soţilor [ art. 1363 alin (2) BGB (Codul civil german)]. Aceeaşi regulă se aplică bunurilor pe care unul dintre soţi le dobândeşte după celebrarea căsătoriei. Cu toate acestea, orice sporire a patrimoniului soţilor care are loc în timpul căsătoriei va fi împărţită în mod egal în momentul încetării acestui regim matrimonial, în special ca rezultat al divorţului sau al decesului unuia dintre soţi. În general, soţii nu sunt supuşi niciunor restricţii privind înstrăinarea bunurilor lor şi nu vor răspunde pentru datoriile celuilalt soţ (pentru restricţiile referitoare la înstrăinare, a se vedea punctul 2.4; pentru condiţiile de răspundere, a se vedea punctul 2.5).

2.2. Există ipoteze legale cu privire la atribuirea bunurilor

Există o prezumţie (relativă) în favoarea creditorilor conform căreia anumite bunuri aparţin unuia dintre soţi. Aceasta este pertinentă în special cu privire la executarea silită (a se vedea punctul 2.6).

2.3. Este necesar întocmirea unui inventar al bunurilor de către soţi? Dacă da, în ce condiţii şi când?

Soţii nu au obligaţia de a întocmi un inventar al bunurilor. Cu toate acestea, întocmirea unui inventar la începutul căsătoriei (bunurile iniţiale) face mai uşoară dovedirea contribuţiei lor la masa de achiziţii în timpul căsătoriei (a se vedea punctul 5.3). Dacă nu se întocmeşte un inventar al bunurilor iniţiale, se va aplica o prezumţie relativă prin care bunurile finale ale unui soţ constituie participarea la achiziţii acumulate a acestuia [ art. 1377 alin (3) BGB].

2.4. Cine este persoana responsabilă de administrarea bunurilor? Cine are dreptul de a dispune de bunuri? Poate un soţ dispune de/administra bunurile în mod individual sau este necesar consimţământul celuilalt partener (de exemplu, în situaţii de înstrăinare a domiciliului soţilor)? Ce efect produce lipsa consimţământului cu privire la validitatea unei tranzacţii legale şi opozabilitatea faţă de o terţă parte?

În general, soţii pot dispune liber de bunurile care le aparţin în timpul căsătoriei, sub rezerva acordurilor care prevăd contrariul.
Cu toate acestea, principiul libertăţii de a dispune de bunurile proprii este limitată după cum urmează:

• Soţul nu poate dispune de bunurile proprii în totalitate fără consimţământul celuilalt soţ. Conform jurisprudenţei, un bun care reprezintă 80 % din bunurile comune ale soţului care dispune de acesta poate fi considerat "totalitatea bunurilor" ( art. 1365 BGB). În practică, aceste condiţii se întâlnesc adesea în cazul bunurilor imobiliare.
• În plus, un soţ poate dispune de obiecte din gospodărie (pe care le deţine în mod exclusiv) numai cu consimţământul celuilalt soţ ( art. 1369 BGB). "Locuinţa matrimonială" nu se numără printre obiectele gospodăreşti. În acest caz, totuşi, condiţiile de la articolul 1365 BGB, menţionate mai sus, sunt incidente în practică.

Dacă celălalt soţ nu îşi dă consimţământul în prealabil, un contract va fi suspendat şi nu va avea efecte juridice până în momentul în care soţul îşi dă consimţământul [art. 1366 alin. (1) BGB]. Dacă nu se dă consimţământul, contractul va fi nul. În anumite cazuri, instanţa de dreptul familiei poate acorda consimţământul în locul soţului care îl refuză. Dacă un terţ solicită ca partenerul său contractual să îşi dea consimţământul, respectivul consimţământ trebuie notificat terţului în termen de două săptămâni. În caz contrar, consimţământul se va considera refuzat.

2.5. Există vreo tranzacţie legală efectuată de unul dintre soţi care produce efecte asupra celuilalt partener?

În general, obligaţiile contractate de unul dintre soţi sunt obligatorii doar pentru acesta. Cu toate acestea, dacă unul dintre soţi are consimţământul de a încheia angajamente în vederea satisfacerii nevoilor cotidiene ale familiei, obligaţiile care decurg în urma acestor angajamente vor incumba şi pentru celălalt soţ [art. 1357 alin. (1) BGB].

2.6. Cine este persoana responsabilă de datoriile create în timpul căsătoriei? Ce bunuri pot fi folosite de creditori pentru a stinge creanţele lor?

Soţii răspund doar de propriile datorii, cu excepţia cazului în care celălalt soţ a devenit, în mod excepţional, responsabil prin angajamente încheiate în vederea satisfacerii nevoilor cotidiene (a se vedea punctul 2.5). În afară de acest caz special, creditorii pot revendica doar bunurile soţului cu care au încheiat un contract sau care răspunde faţă de aceştia pe o altă bază (de exemplu, răspunderea pentru culpă).

Executarea silită este facilitată de o prezumţie relativă a calităţii de proprietar (a se vedea punctul 2.2). Se prezumă că obiectele mobile aflate în posesia unuia sau altuia dintre soţi aparţin debitorului (bun supus sechestrului) [art. 1362 BGB coroborat cu art. 739 ZPO (Codul de procedură civilă)]. Prezumţia nu se aplică bunurilor destinate uzului personal exclusiv al unuia dintre soţi.

Print this topic

back to top