2 Există un regim de proprietate matrimonială prevăzut de lege şi dacă da, care sunt prevederile acestuia?
2.1. Vă rugăm să descrieţi principiile generale: Ce bunuri fac parte din bunurile comune? Ce bunuri fac parte din proprietatea personală a soţilor?
În conformitate cu legislația croată, soții au bunuri proprii şi bunuri comune (articolul 247 din Codul Familiei). Proprietatea comună include toate bunurile pe care soții le-au câștigat prin muncă în timpul căsătoriei sau bunurile care s-au dezvoltat din această proprietate (articolul 252 din Codul Familiei).
Bunurile pe care un soț le deține în momentul în care intră în căsătorie rămâne bunuri proprii ale acestuia. Bunurile proprii le includ, de asemenea, proprietatea și pe cele dobândite de un soț în timpul căsătoriei prin moștenire sau donație.
2.2. Există ipoteze legale cu privire la atribuirea bunurilor
Conform legii, soții sunt co-proprietari cu drepturi egale ai comunității matrimoniale, cu excepţia cazului în care au încheiat o convenţie care reglementează în alt mod raporturile lor patrimoniale.
2.3. Este necesar întocmirea unui inventar al bunurilor de către soţi? Dacă da, în ce condiţii şi când?
Legea croată nu impune întocmirea unui inventar al bunurilor.
2.4. Cine este persoana responsabilă de administrarea bunurilor? Cine are dreptul de a dispune de bunuri? Poate un soţ dispune de/administra bunurile în mod individual sau este necesar consimţământul celuilalt partener (de exemplu, în situaţii de înstrăinare a domiciliului soţilor)? Ce efect produce lipsa consimţământului cu privire la validitatea unei tranzacţii legale şi opozabilitatea faţă de o terţă parte?
În ceea ce privește administrarea și dispoziția asupra comunității de bunuri, Codul Familiei prevede aplicarea articolelor 37-46 din Legea privind Dreptul de Proprietate și alte Drepturi privind Proprietatea.
În ceea ce privește comunitatea de bunuri, este important să se facă o distincție între cazurile de simplă administrare și cazuri de administrare extraordinară. În ambele situaţii, se impune consimțământul celuilalt soț, dar în cazul administrării extraordinare, acest consimţământ trebuie să se acorde în mod expres, în timp ce în cazul administrării ordinare consimțământul celuilalt soț se prezumă până la proba contrarie (articolul 251 din Codul Familiei). Neacordarea consimţământului în cazul administrării simple (ordinare) nu afectează drepturile și obligațiile terților de bună credință (articolul 251 din Codul Familiei). Cazurile de administrare ordinară privesc activităţile obişnuite de întreținere (de exemplu, repararea unei maşini sau înlocuirea unui geam spart) și utilizarea bunurilor în scopul care le-a fost destinat, dacă acestea nu duc la costuri extrem de ridicate și dacă este în interesul soților.
Cazurile de administrare extraordinară sunt următoarele: reparații capitale, înstrăinarea proprietăţii, închiriere pentru o perioadă de timp mai mare de un an, o ipotecă constituită asupra unui imobil sau un drept de retenţie în cazul bunurilor mobile, servituți reale și personale, sarcini reale sau dreptul de a construi pe proprietate. În aceste situaţii se impune consimțământul expres al ambilor soți (articolul 41 alineatul 1 din Legea privind Dreptul de Proprietate și alte Drepturi privind Proprietatea).
În cazul în care unul dintre soți se opune unor acte de administrare extraordinară, decizia aparține instanței de judecată sesizată de unul sau de ambii soți, în cadrul unei proceduri extra-contencioase (articolul 40 alineatul 3 din Legea privind Dreptul de Proprietate și alte Drepturi privind Proprietatea). Dacă lipsește consimţămantul pentru acte de administrare extraordinară, soții pot cere dizolvarea comunităţii de bunuri (articolul 41 alineatul 3 din Legea privind Dreptul de Proprietate și alte Drepturi privind Proprietatea).
2.5. Există vreo tranzacţie legală efectuată de unul dintre soţi care produce efecte asupra celuilalt partener?
Unul dintre soți poate înstrăina cota sa indiviză din comunitatea de bunuri în mod liber și fără consimțământul celuilalt soț, însă numai în cazul în care acest lucru nu afectează drepturile terților.
În conformitate cu practica inițială a Curții Constituționale, o tranzacție care privește proprietatea imobiliară comună a soților, consimţită de numai unul dintre soţi, era nulă de drept. Astfel, Curtea Constituțională a derogat de la principiul încrederii în veridicitatea și integritatea înregistrărilor din registrul funciar, în beneficiul persoanelor terțe, deoarece este o practică des întâlnită ca doar unul dintre soți să fie înregistrat în registrele funciare în calitate de proprietar (Decizia U-III-493/2002 din 13 octombrie 2004 și Decizia numărul U-III-821/2007 din 18 iunie 2008). Cu toate acestea, conform Deciziei numărul U-III-103/2008 din 14 iunie 2011, Curtea Constituțională a Republicii Croația a abandonat parțial poziția menționată mai sus cu privire la nulitatea absolută a unei tranzacţii consimţite numai de unul dintre soți, subliniind faptul că, în viitor, validitatea unei tranzacţii legale va fi evaluată în fiecare caz în parte, cu luarea în considerare a unor circumstanțe speciale și în funcție de comportamentul, cunoștințele și buna-credință a tuturor părților implicate într-o tranzacție specifică, inclusiv în privința soțului care nu a participat la o astfel de operaţiune.
2.6. Cine este persoana responsabilă de datoriile create în timpul căsătoriei? Ce bunuri pot fi folosite de creditori pentru a stinge creanţele lor?
În ceea ce privește răspunderea soților pentru datorii, dreptul familiei indică Legea privind Obligaţiile Civile, care reglementează acest aspect la modul general.
Legea privind Obligaţiile Civile recunoaște răspunderea individuală și solidară (în comun) a debitorilor pentru datorii.
În situaţia în care numai unul dintre soți este responsabil pentru o obligaţie (răspundere individuală), creditorul va fi plătit doar din bunurile proprii ale soțului respectiv și/sau partea sa din comunitatea de bunuri. În cazul în care un creditor impune măsuri de executare asupra comunităţii de bunuri din cauza unei pretenţii de natură financiară îndreptată împotriva unuia dintre soți, celălalt soț poate face uz de instrumente legale care decurg din aplicarea legii, în scopul protejării cotei sale din comunitatea de bunuri.
În conformitate cu Legea privind Obligaţiile Civile, în cazul răspunderii solidare (în comun) a soților, creditorul poate fi plătit fie din bunurile proprii ale soților, fie din comunitatea de bunuri a acestora.
Legislaţia croată în vigoare nu prevede răspunderea solidară a soților pentru obligațiile contractate de către unul dintre aceştia în scopul necesităților curente ale uniunii matrimoniale sau familială. Anterior, solidaritatea matrimonială a fost reglementată de dispozițiile fostei Legi cu privire la Căsătorie şi Relaţii de Familie conform căreia, în mod explicit, soții îşi asumau în mod solidar obligațiile contractate de către unul dintre aceştia, pentru nevoile curente ale uniunii matrimoniale sau familiei.
